Crearea de noi soiuri/hibrizi la plantele cultivate impune adoptarea de metode de ameliorare adecvate, care să răspundă eficient obiectivului propus. Folosirea unei singure metode sau a mai multor metode este în concordanţă cu particularităţile biologice ale speciei cu care se lucrează (modul de reproducere, biologia florală, particularităţile fiziologice etc.), precum şi cu obiectivele ameliorării.

 

          Prima cerinţă în alegerea metodei de ameliorare o reprezintă modul de reproducere a speciei pe care o ameliorăm. Din acest punct de vedere distingem:

          a – Plante autogame – polenizarea se face cu polenul aceleaşi plante  (rapita, grâu, orz, orzoaică, ovăz, orez, mazăre, fasole, soia, lupin, in, sorg, iarba de Sudan, mei etc.); sunt în general forme homozigote şi, prin aplicarea selecţiei corespunzătoare, se obţine în final un nou soi sau o linie pură.

       Cercertările ulterioare, au arătat noi tehnici de ameliorare prin care s-au obţinut hibrizi ai plantelor autogame, lucru acesta fiind foarte greu de realizat până în prezent. Exemplul cel mai cunoscut este obţinerea hibrizilor de rapiţă. 

           b – Plante alogame – polenizarea se face cu polen străin (porumb, floarea soarelui, sfeclă de zahăr, secară, cânepă, lucernă, trifoi, ghizdei, sparcetă, obsigă, golomăţ, păiuşul înalt, păiuşul de livadă, păiuşul roşu, raigrasul aristat, raigrasul peren, timoftica, firuţa etc.) sunt, în general, forme heterozigote, la care se cunoaşte numai forma maternă.

        Selecţia practicată în cadrul plantelor alogame uneori poate constitui şi factor negativ, atunci când se reduce la minimum numărul indivizilor care asigură polenizarea (se zice că selecţia este prea strânsă). La această categorie de plante se aplică metoda consangvinizării (autopolenizării forţate), pentru a se realiza linii pure homozigote – după 7–8 autopolenizări repetate – care prin hibridare să dezvolte efectul heterozis maxim şi de aici creşterea producţiei prin intermediul hibrizilor F1. În domeniul cercetării interesează generaţiile F2-Fn, iar pentru comercializare se folosesc seminţe F1. 

          c – Plante cu înmulţire vegetativă (cartoful, trestia de zahăr etc.) au transmiterea neschimbată a caracterelor şi însuşirilor, deoarece refacerea numai pe cale vegetativă asigură obţinerea de organisme heterozigote sau homozigote, aşa după cum au rezultat în urma ultimei hibridări sau înmulţiri sexuate. Prin selecţie clonală se obţin în final linii pure (soiuri), care pot fi modificate numai prin apariţia mutaţiilor sau ploidiei naturale.

         Între plantele autogame şi cele alogame există o grupă intermediară de plante (Vicia faba, Brassica napus, Sorghum ssp.) care se fecundează fie cu polen propriu, fie cu polen străin. Metodele de ameliorare folosite sunt cele corespunzătoare plantelor autogame şi a celor alogame.

 

          O metodă de ameliorare trebuie să mai ia în considerare şi următoarele:

         a) Caracterul monoic sau dioic al plantelor – la plantele dioice (inflorescenţele mascule şi femele sunt pe plante diferite - spanacul , sparanghelul, etc) metoda de ameliorare prin consangvinizare (autopolenizare repetată) nu este posibilă, în timp ce la plantele monoice (ambele inflorescenţe sunt pe aceeaşi plantă - porumbul, ricinul, castraveţii, etc.) consangvinizarea este foarte eficientă.

     b) Caracterul hermafrodit – la florile hermafrodite castrarea este dificilă, fiind necesare forme androsterile sau autoincompatibile.

 

          Alegerea şi folosirea celor mai bune metode de ameliorare se face şi în funcţie de caracterele şi însuşirile ce trebuie să le îndeplinească noul soi/hibrid, precum şi în funcţie de condiţiile naturale pentru zona în care se va cultiva noul soi/hibrid. Orice metodă de ameliorare folosită trebuie să fie simplă, exactă, ştiinţifică şi să permită atingerea obiectivului propus într-un timp cât mai scurt.

           Obiectivele ameliorării trebuie să fie realizabile, iar produsul nou obţinut să depăşească cu cel puţin 10% soiul/hibridul zonat. 

 

 Agusut, 2011