Fiind cea mai curata dintre animalele domestice, pisica a devenit obiectul unei simpatii cu totul deosebite din partea omului. Grija cu care se spala, cu care-si netezeste blana de o suta de ori pe zi, pana indeparteaza ultimul fir de praf corespunde regulilor igienei. Cu siguranta nu este ferita intru totul de bolile contagioase, dar ca transmitatoare de microbi nu e cu mult mai periculoasa decat majoritatea celorlalte animale.  

 

      Din timpurile sale de glorie, in vechiul Egipt, pisica n-a mai fost prea rasfatata de catre oameni. Venita din Africa de Nord, se pare ca si-a facut aparitia in Europa in perioada invaziilor arabilor, care imitand exemplul lui Mahomed, indrageau pisicile. Pentru europeni, aceasta nu constituia un bun certificat. Timp de secole pisica a dus o viata destul de obscura. Doar din epoca cruciadelor, cand sobolanii misunau intr-un numar atat de mare, incat obisnuitii vanatori de rozatoare (nevastuica, geneta si dihorul) nu le mai veneau de hac, pisica a fost admisa in casa ca un adevarat servitor.

 

     Pe parcurs lucrurile se schimba. Artele frumoase si poezia o acapareaza descoperindu-i gratia miscarilor. Statuete de pisici incep sa impodobeasca marmura caminelor si isi fac o intrare triumfala in muzee. Pisicile lui Colette au un loc aparte in literatura mondiala. 

 

 

 

     Secolul al XIX-lea care a revolutionat transporturile si prin acest lucru a impins animalele de tractiune si de calarie pe ultimul loc avea in cele din urma sa faca apel la un animal pe care nici o masina nu-l egala atunci in iscusinta si perseverenta: cum nu ajunsese la construirea unor aparate de zbor sigure si dirijabile, “curierul aerian” ramanea limitat la posta cu porumbeii.  

 

    Oamenilor de afaceri le-a venit ideea de a exploata simtul de orientare al porumbeilor. De exemplu, in timpul razboaielor napoleoniene, bancherul londonez Nathan Rotschild obtinea stiri despre cursul evenimentelor militare de pe continent prin porumbei. O intreaga legenda s-a format in jurul castigurilor fabuloase pe care Rotschild le-a realizat cu ajutorul porumbeilor calatori. 

 

    “Porumbeii cursului pietii”, cum erau numite pasarile din serviciul Bursei, nu si-au pierdut voga decat in momentul in care liniile telefonice terestre si submarine au legat intre ele toate capitalele. 

 

     Aparent, natura nu a dotat porumbeii decat cu facultatea de a se orienta catre un singur loc iar cand se incerca sa li se indice o a doua tinta, isi pierdeau siguranta si greseau drumul. Cu toate acestea, obstacolul s-a depasit. Dresajul porumbeilor calatori a fost modificat: oamenii nu s-au mai multumit doar sa-i hraneasca bine ci s-au preocupat si de placerea lor sexuala (la sosire pasarile erau copios hranite, dar supuse unui regim de riguroasa abstinenta sexuala). Porumbeii faceau pana la 90 km pe ora, acopereau o distanta de 1000 km fara intrerupere, in 15 pana la 20 ore de zbor.

 

 

 

Toate povestile despre inteligenta animalelor isi pierd din stralucire in fata reusitelor miraculoase ale catorva cai ce au provocat uimirea lumii intregi la inceputul secolului al XIX-lea. Un batran rentier berlinez, Wilhelm von Osten, caruia ii placea sa creasca cai, l-a invatat sa calculeze pe un armasar rus. “Kluge Hans” (Hans cel Destept) nu numai ca batea din copita cifrele care ii erau aratate pe o tabla, ci stia sa adune si sa scada, sa inmulteasca si sa imparta la fel de bine ca un baiat de 14 ani.

 

Expertii, directorii de circ, veterinarii, ofiterii de cavalerie care au examinat cazul nu au gasit nimic suspect-nu era vorba de un truc de dresaj. 

 

Un bijutier bogat, Karl Krall a inceput sa antreneze cai de origini foarte diferite. In putine zile caii invatasera regulile fundamentale ale aritmeticii, iar dupa cateva luni au fost capabili sa extraga radacina patratica si cubica. Ei bateau numerele cu piciorul stang si zecimalele cu cel drept. 

 

       Animalele continua sa uimeasca lumea prin inteligenta lor, accentuand faptul ca nu sunt intru totul inferioare speciei umane.

 

Sursa: O istorie a animalelor (Richard Lewinsohn)

 

 

15.01.2012                                                                                                    Autor: Raluca Hodrea