Cu toate că este o mare consumatoare de elemente nutritive, floarea-soarelui valorifică mai slab îngrăşăminele decât grâul sau alte plante, fapt ce se datoreşte în mare măsură capacităţii ridicate a sistemului ei radicular de a extrage elementele nutritive necesare, chiar şi cele greu solubile, pe un profil adânc de sol. (Al. Vrânceanu, 2000).

Absorbţia elementelor nutritive este rapidă la floarea-soarelui, în legătură cu ritmul de producere a substanţei uscate în timpul  primelor stadii de dezvoltare (V. Bârnaure, 1991). Din acest motiv concentraţia în elemente nutritive este mult mai mare la plantele tinere, descrescând spre maturitate. O mare parte din procentul elementelor nutritive, respectiv 66% din azot, fosfor şi calciu,  75% din potasiu şi 90% din magneziu sunt absorbite într-un interval de timp relativ scurt, de numai 2 luni, mai precis de la apariţia butonului floral şi până la înflorire, după cum a arătat Gachon în 1972.

Floarea-soarelui prezintă o particularitate, şi anume de a nu putea compensa lipsa elementelor nutritive din fazele iniţiale de creştere. Spre exemplu, dacă în perioada formării primordiilor florale aprovizionarea în elemente nutritive este slabă, se formeaza un număr mai mic de flori, producţia fiind redusă substanţial, chiar dacă ulterior se va compensa lipsa carenţa elementelor nutritive.

Azotul. Cercetările privind cerinţele trofice ale florii-soarelui au subliniat în unanimitate rolul preponderent jucat de azot. În literatură există date care indică faptul ca floarea-soarelui prezintă reacţii diferite faţă de fertilizarea cu azot, mergând de la eficienţă maximă până la efecte negative. (Al. Vrânceanu, 2000)

Floarea-soarelui este sensibilă atât la deficitul cât şi la excesul de azot, în special în fazele timpurii, ceea ce va avea repercusiuni negative asupra proceselor de dezvoltare şi creştere, şi bineinteles că şi asupra producţiei. 

Efectul carenţei în azot se poate observa odată cu avansarea în vegetaţie a plantelor, ce prezintă frunze îmbătrânite, de culoare galbenă, iar la recoltare prezentând calatidii mici cu multe seminţe seci.

Planta de floarea-soarelui, prezentând un sistem radicular bine dezvoltat, este capabilă să exploreze straturile mai profunde de sol, absorbind azotul levigat, constatându-se ca planta valorifică destul de puţin azotul din îngrăşăminte.

  În perioada înfloritului floarea-soarelui înregistrează un consum de minimum 3-4 kg azot /ha/zi, absorbţia tardivă de azot nereuşind să corecteze efectele carenţei din fazele precoce.

Un exces de azot poate dăuna culturii de floarea-soarelui, provocând scăderea accentuată a conţinutului de ulei, iar pe solurile brune sau brune podzolite diminuează cu 14-28% producţia de achene. Totodată excesul de azot determină o creştere luxuriantă a plantelor, prelungeşte perioada de vegetaţie în detrimentul producţiei şi al conţinutului în ulei şi de asemenea scade rezistenţa plantelor la atacul agenţilor patogeni şi la secetă.

Pentru evitarea apariţiei excesului de azot din sol se recomandă folosirea în primăvară a îngraşămintelor chimice complexe sau nitrocalcar, o parte administrându-se la pregătirea patului germinativ iar restul dozei în perioada de vegetaţie.

Dozele de azot ce trebuie aplicate la cultura florii-soarelui, se stabilesc în funcţie de gradul de aprovizionare a solului în acest element şi de producţiile planificate (Cr. Hera şi Z. Borlan, citaţi de V. Bârnaure, 1991). Dozele se măresc cu 10 kg/ha după premergătoare ca porumb, cartof de toamnă, sfeclă, sau dacă în primăvară solul prezintă un grad de aprovizionare cu apă la nivelul capacităţii de câmp. De asemenea dozele pot fi micşorate cu 0,75 – 1,5 kg pentru fiecare tonă de gunoi de grajd administrată plantei premergătoare sau direct culturii în cauză.

Doze de azot (kg/ha optim economic) la floarea-soarelui

 

Producţia Indicele de azot

(kg/ha)  

        1,5 2,0 2,5 3,0 3,5 4,0 4,5

2.500 94 85 80 77 74 72 71

3.000 107 98 93 89 87 85 84

3.500 117 111 103 100 97 95 94

 

Administrarea dozelor de azot, necesare culturii de floarea-soarelui, se administrează în două etape, şi anume: o jumătate din cantitatea totală, la pregătirea patului germinativ sau concomitent cu semănatul şi restul cantităţii se adminstrează în timpul praşilelor mecanice.

Fosforul. Ca şi  în cazul celorlalte macroelemente ce nu trebuie să lipsească din fertilizarea de bază a unei culturi, fosforul joacă un rol important în viaţa şi dezvoltarea plantelor. În cadrul culturii de floarea-soarelui, fosforul este esenţial datorită faptului că influenţează acumularea uleiului în seminţe şi în acelaşi timp induce o creştere a producţiei de achene, chiar mai importantă decât azotul. Floarea-soarelui, chiar dacă este menţionată în literatură, ca o plantă ce utlizează foarte bine fosfaţii din sol, este sensibilă la lipsa fosforului din primele faze de vegetaţie.

Adminstrarea fosforului se realizează vara sau toamna, înaintea arăturii de bază, pentru o bună încorporare, dar o treime din doză se poate aplica la pregătirea patului germinativ sau concomitent cu semănatul, favorizând astfel o înrădăcinarea mai puternică a plantelor conferindu-le o rezistenţă mai ridicată la secetă inducând astfel  economii de până la 15-20 % din cantitatea de fosfor.

Pentru floarea-soarelui cele mai recomandate îngrăşăminte  cu fosfor sunt cele complexe. Dintre îngăşămintele simple, cu mai bune rezultate, se vor folosi cele de tip superfosfat, astfel pe solurile acide se va utiliza superfosfatul concentrat iar pe cele slab alcaline sau neutre superfosfatul simplu. (V. Bârnaure, 1991)

Dozele de fosfor recomandate în cadrul tehnologiei de cultivare a florii-soarelui sunt prezentate în (după Cr. Hera şi colab., citat de V.Bârnaure, 1991).

 

Doze de fosfor (kg/ha optim economic) la floarea - soarelui

 

Producţia       P-Al (ppm) (P2O5 mg/100g sol = P – Al – ppm x 0.23)

(kg / ha)

         15 20 25 30 35 40 45 50

3.000 124 114 103 93 84 76 67 60

3.500 146 135 124 115 105 97 89 81

 

Potasiul. Floarea-soarelui este o mare consumatoare de potasiu, pe care îl restituie prin resturile vegetale rămase după recoltare, în proporţie de 90 %.

Printr-o bună aprovizionare cu potasiu a solului, floarea-soarelui prezintă o utilizare mai bună a apei şi totodată o rezistenţă sporită la frângerea tulpinilor si la atacul diferitelor boli. În cazul unei carenţe de potasiu, plantele de floarea-soarleui capată aspect de tufă şi rămân mici (prezentând internodii scurte şi frunze dese) şi de asemenea suprafaţa foliară se reduce semnificativ.

În cadrul culturilor de floarea-soarelui amplasate pe sole ce au o aprovizionare în potasiu mai mică de 15 mg K2O/100g sol (soluri brune, soluri podzolite şi podzolice) se recomandă a se folosi 60 – 80 kg K/ha, iar în cadrul culturilor în sistem irigat se recomandă folosirea potasiului  în toate condiţiile.

Îngrăşămintele cu potasiu, produse industrial, propuse spre utilizare sunt sarea potasică, administrată toamna (sub arătură), îngrăşămintele complexe de tip NPK (aplicate la pregătirea patului germinativ sau concomitent cu semănatul).

De asemenea pentru fertilizarea culturii de floarea-soarelui se poate utiliza si gunoiul de grajd, ce aduce sporuri de producţie de aproximativ 700-800 kg/ha, în special pe solurile podzolite si pe cele carbonatate. Gunoiul de grajd este utilizat mai eficient de către floarea-soarelui dacă acesta este aplicat plantei premergătoare, în cadrul unei rotaţii (porumb, sfeclă, cartof – în condiţii de irigare) (V. Bârnaure, 1991).

Pe lângă macroelementele vitale pentru plantele de floarea-soarelui, există şi microelemente necesare şi a căror lipsă se observă prin semne specifice, mai frecvent fiind carenţa molibdenului (în primăverile răcoroase, pe solurile acide) şi cea de bor (în anii cu primăveri sărace în precipitaţii). Aceste carenţe se combat prin încorporarea, concomitent cu pregătirea patului germinativ, a 0,55 – 1,1 kg/ha molibdat de amoniu sau 0,75 – 1,5 kg/ha molibdat de sodiu (conform recomandărilor I.C.C.P.T. Fundulea, 1990).

 

 

 

                                                                                         Autor: ing. drd. Andrei Gheorghe Coteanu