Whisky-ul (sau Whiskey, Scotch, Bourbon, Tennessee Whiskey) este o bautura alcoolica obtinuta prin distilarea mal?ului de orz, secara, grâu ?i chiar porumb fermentat. Bautura este produsa în mai multe tari, însa în Irlanda si Scotia este produsa înca din 1405 si 1496. Pentru a-si proteja traditia, Scotia a patentat termenul de "Scotch" (adjectiv englez care înseamna "scotian"). Învechirea whisky-ului se face în vase de stejar de 180-350l a caror pereti sunt mai întâi arti. Se îmbuteliaza în sticle de 500, 700, 750, 1000 ml, cu eticheta pe care sunt înscrise: denumirea sortimentului, tara producatoare, cantitatea si data îmbutelierii.
Sortimentele de whisky pot avea o concentratie alcoolica de 50-60°, iar unele tari realizeaza aceasta bautura cu o concentratie de 45-50°. Este o bautura aperitiva, care se serveste în prima parte a meniurilor (cantitati de 50ml) în pahare speciale fara picior, simplu, rece cu gheata sau în amestec. Istoria producerii whisky-ului este în strânsa legatura cu istoria scotienilor. Desi nu exista o data certa a momentului în care whisky-ul s-a produs pentru prima data, istoricii afirma ca, înca din antichitate, celtii practicau distilarea acestei bauturi, numind-o "Uisge beatha" – "Apa vietii". De-a lungul anilor, perfectionându-si aceasta arta, scotienii s-au afirmat printre liderii mondiali în materie de producere a whisky-ului.
Documentele atesta faptul ca distilarea era o procedura cunoscuta si întâlnita înca din 1494 – 8 boluri de malt fiind suficiente pentru a produce 1500 de sticle, ceea ce demonstreaza faptul ca exista înca de atunci o forma clara de “productie în masa”. Totusi, datorita cunostintelor tehnice deficitare si instrumentelor precare, rezultatele distilarii erau destul de rar aceleasi. Câteodata produsul final era prea slab, câteodata prea puternic, iar câteodata avea chiar o influenta daunatoare asupra sanatatii consumatorilor, putând cauza nu nmai banalele dureri de cap, dar chiar si orbirea acestora. În secolele al XVI-lea si al XVII-lea procesul distilarii a fost perfectionat ajungându-se la variante care se utilizeaza si în ziua de astazi.
În secolul al XVI-lea, whisky-ul a devenit extrem de popular printre scotieni.  La începutul secolului al XVII-lea, popularitatea în crestere a whisky-ului a determinat Parlamentul Scotian sa introduca taxe atât pe malt, cât si pe produsul final, acesta fortând producatorii care nu îsi puteau permite sa plateasca taxele sa îsi continue activitatea în secret, începând perioada misterioasa a producerii ilicite a whisky-ului. Pentru a împiedica continurea activitatii ilegale a acestor producatori, consiliul a angajat colectori de taxe. Acestia îi cautau pe cei care produceau în secret whisky si care nu plateau impozitele obligatorii si deseori interveneau în conflicte. Nu mult dupa aceasta, contrabanda cu whisky a avansat mult, fiind folosite toate tehnicile posibile pentru a ascunde  producerea acestei bauturi si pentru a o transporta în secret. S-a dezvoltat chiar si o retea informationala pentru a-i avertiza pe oameni de apropierea colectorilor. Contrabanda a durat aproximativ 150 de ani. De-abia în 1823, Ducele de Gordon a propus Camerei Lorzilor ca Guvernul sa legalizeze producerea whisky-ului, pentru a obtine mai mult profit. Astfel, a fost introdusa o noua lege, care a stabilit ca producatorii acestei bauturi sa plateasca o taxa fixa pentru licenta de numai 10 lire sterline pentru fiecare galon de whisky. Aproape instantaneu, contrabanda a încetat, iar pâna în ziua de astazi whisky-ul scotian a avut si are fani în întreaga lume.
În anul 1980, au fost impuse reguli prin care se facea diferenta între Whiskey-ul Irlandez de Whisky-ul Scotian si de Whiskey-ul American. Pe scurt, aceste reguli prevad urmatoarele:
-    whiskey-ul irlandez trebuie sa fie distilat si învechit în Republica Irlandeza sau în Irlanda de Nord;
-    continutul în alcool al distilatului sa fie de cel putin 94,8% si sa fie obtinuta prin distilarea unei plamezi din cereale, dupa zaharificarea prin diastaza a maltului continut în aceasta, cu sau fara enzime naturale, cu fermentare sub actiunea drojdiilor si distilarea la 94,8% vol., astfel încât distilatul sa aiba o aroma si un gust derivate de la materia prima utilizata;
-    distilatul sa fie învechit în butoaie de stejar cel putin trei ani;
-    distilatul trebuie sa fie obtinut din amestecarea a doua sau mai multor distilate.
Cele mai multe whiskey-uri irlandeze sunt distilate de trei ori, în timp ce whisky-ul scotian este distilat de doua ori.
Bourbonul este un tip de whiskey American, fiind obtinut din prima distilare a unei plamadeli de porumb. Numele acestei spirtoase deriva de la numele unei zone Old Bourbon, din tinutul Bourbon al statului Kentucky (în trecut, aceasta zona a apartinut Casei de Bourbon, o veche familie regala franceza). Aceasta bautura a început sa fie produsa în secolul al XVIII-lea. Cu toate ca poate fi produsa oriunde pe teritoriul Statelor Unite ale Americii, numele de Bourbon este asociat cu Kentucky.
Pe 4 mai 1964, Congresul Statelor Unite a recunoscut ca Whiskey-ul Bourbon este “un produs al Statelor Unite al Americii”, iar Autoritatea Federala de Standardizare si Identificare a Spirtoaselor Distilate a impus bourbonului urmatoarele reguli:
-    doar whiskey-ul produs în Statele Unite poate fi denumit bourbon;
-    bourbonul trebuie obtinut dintr-un amestec care sa contina cel putin 51% porumb;
-    bourbonul trebuie distilat pâna la 80% alcool;
-    bourbonul, ca si celelalte whiskey-uri, trebuie îmbuteliate cu un continut de 40% alcool;
-    în momentul punerii la învechire, bourbonul trebuie sa aibe nu mai mult de 62,5% alcool;
-    este interzisa adaugarea de coloranti sau aromatizanti;
-    nu se impune o perioada minima de învechire.
Tennessee whiskey este numele protejat al unui tip de whiskey American deoarece whiskey-ul este supus unui procedeu de filtrare denumit Procedeul Lincoln, filtrarea facându-se înainte ca bautura sa fie introdusa în butoaie spre învechire. Aceste etape confera whiskey-ului o aroma specifica.
Procedeul este denumit dupa numele regiunii Lincoln, din Tennessee, unde distileria Jack Daniel’s îsi are locatia. În 1871, distileria Jack Daniel’s si regiunile din jur au facut parte din nou creata regiune Moore.
 În prezent, pe piata, sunt doar doua marci de whiskey Tennessee: Jack Daniel’s si George Dickel. Dreptul de a produce Whiskey Tennessee putea fi produs doar în trei regiuni: Licoln, Moore si Cooffee, dar din 2009 acest statut a fost ridicat, el fiind valabil pentru producatorii din toate cele 95 de regiuni ale statului Tennessee. Legea revizuita a fost imediat adoptata în 41 de regiuni. Aceasta schimbare a permis aparitia de noi distilerii, crescând astfel numarul de producatori de whiskey Tennessee.
          Cu respect,

                        Aurelian Lupu