Obiectul şi scopul Silviculturii

                                      Obiectul şi scopul Silviculturii

   Obiectul silviculturii este pădurea, aceasta stând în centrul preocupărilor întregului sector forestier (Negulescu, în Negulescu şi Ciumac, 1959).
Scopul silviculturii este punerea în valoare a diverselor produse şi servicii (influenţe binefăcătoare) ale pădurii, conform diferitelor interese, prezente şi viitoare, ale societăţii.
   În urmă cu 8.000-10.000 de ani, înainte de apariţia agriculturii, se estimează că pădurile globului ocupau aproximativ 40 % din suprafaţa uscatului (cca. 6 miliarde ha) (Ghazoul şi Evans, 2004).
   În prezent, fondul forestier mondial ocupă doar aproximativ 4 miliarde ha (27 % din suprafaţa Terrei), de cca. 3 ori mai mult decât suprafaţa terenurilor cultivate. Acest fapt face ca pădurile să fie formaţia vegetală care acoperă cea mai mare suprafaţă terestră.
   Pe glob, speciile de foioase sunt dominante, ocupând 67 % din suprafaţă şi găsindu-se predominant în emisfera sudică (Milescu, 2002).
   În ansamblu, două grupe mari de păduri îşi împart domeniul forestier mondial:
• păduri tropicale (52 %) şi subtropicale (9 %);
• păduri boreale (26 %) şi temperate (13 %).
   Pădurile globului sunt concentrate mai ales în America de Sud şi Europa (inclusiv Federaţia Rusă), zone unde proporţia lor din suprafaţa uscatului depăşeşte consistent valoarea caracteristică globului. Oricum, cinci ţări importante (Federaţia Rusă – 809 milioane ha, Brazilia – 478 milioane ha, Canada – 310 milioane ha, S.U.A. – 303 milioane ha şi China – 197 milioane ha) au o suprafaţă însumată a pădurilor de peste 50 % din totalul mondial (FAO, 2007).
   Suprafaţa de pădure pe locuitor la nivelul globului s-a redus continuu, pe fondul creşterii demografice galopante din ultimul secol, de la 1,6 ha în 1954 (Filipovici şi Lăzărescu, 1956), la 0,8 ha în 1990 (Davis şi Roberts, 1991), ajungând în prezent la doar 0,6 ha.
În Europa (fără Federaţia Rusă), pădurile au ocupat înaintea apariţiei omului 70-80 % din uscatul continentului (Kuusela, 1994). Suprafaţa acestora a început să se reducă din perioada neolitică (cu cca 5.000 de ani în urmă), mai ales în scopul extinderii suprafeţelor cultivate agricol (Devèze, 1965; Bradshaw, 2005). După FAO (2007), în ultimele decenii, suprafaţa fondului forestier european (fără Federaţia Rusă) a crescut de la 180,37 milioane ha (1990) la 192,50 milioane ha (2005) şi se speră la o creştere în continuare cu încă cca. 4 milioane ha până în 2050 (Nabuurs, 2001, în Weber, 2005).
   Pădurile europene, care ocupă actualmente doar 27 % din suprafaţa continentului, sunt dominate de speciile de răşinoase (63 %, din care pinii 30 %, molidul 24 % etc.), care se întâlnesc mai ales în nordul Europei (90 % în Peninsula Scandinavică). Foioasele ocupă doar 37 % (cvercinee 15 %, fag 10 % etc.) din pădurile Europei şi sunt cantonate mai ales în centrul şi sudul continentului (Dincă, 1983; Kuusela, 1994).
   Pe timpul dacilor, pădurile României ocupau între 70 şi 80 % din suprafaţa terestră a ţării în hotarele ei actuale (Florescu, 1971; Giurescu, 1976; Giurgiu, 1978). Din păcate, pădurile originare ale ţării şi-au redus permanent suprafaţa datorită a cel puţin „trei valuri de secătuire” (Sabău, 1946):
   1. Ocupaţia romană: cucerirea Daciei de către romani a fost „începutul marilor defrişări în scopuri economice şi militare” (Giurgiu, 2004). Astfel, Ovidius (43 î.Chr.-17 d.Chr.), poetul roman exilat la Tomis, descria Dobrogea lipsită de păduri: „Nici pomi nu cresc pe-aice, nici viţa cea de vie/Stejari la munte, sălcii pe maluri nu-nverzesc” (Ovidius, 2006).
   2. Ocupaţia turcească: „...din vestiţii codri, astăzi dispăruţi în parte, ţara noastră era silită să dea turcilor cu preţuri comode pentru aceştia sau gratis lemne pentru cetăţile dunărene, lemne pentru casele din Constantinopol, lemne pentru poduri, lemne pentru corăbii” (Nicolae Iorga – Prefaţa la „Documentele Hurmuzaki”, vol. X – în Dincă, 1983).
   3. Capitalismul: acesta a afectat pădurile pe scară largă, prin:
   1. Pacea de la Adrianopole din 1829, prin care s-a liberalizat comerţul extern şi s-a încurajat exportul de cereale. În acest mod s-a ajuns la defrişarea multor păduri de câmpie şi coline şi la transformarea lor în ogoare. De aceea, pacea din 1829 se afirmă că a condus la „cel mai groaznic atac asupra pădurilor de stejari” (din România – n.n.) (Giurgiu, 2004).
   2. Legile de reformă agrară, adoptate după primul război mondial (1921), au condus la reducerea patrimoniului forestier al ţării cu cca. 1,3 milioane ha, prin transformarea pădurilor în păşuni comunale (Sburlan et al., 1942; Sabău, 1946).
   3. Obişnuinţa pavării cu lemn a străzilor (în Bucureşti, Iaşi) şi a şoselelor între mari localităţi. Astfel, după Raichevici (1822, în Pop, 1943), „În lipsă de pietre, şoseaua de la Bucureşti la Iaşi a fost pavată cu bârne de stejar, care trebuiau înlocuite din 5 în 5 ani. Pentru o singură pardosire a acelei şosele de 400 km trebuiau cam 1/2 milion m3 lemn de stejar”.
   4. Exportul de lemn de stejari pentru doage (Sabău, 1946).
   5. Exportul de lemn de răşinoase de rezonanţă pentru piane (în vestul Europei) şi de cherestea pentru construcţii (mai ales în Egipt, Turcia, Siria, Palestina, Irak, Grecia) (Pop, 1943).
   6. Fabricarea de potasă din lemn, desfăcută apoi mai ales în Polonia (Sabău, 1946).
   Din aceste motive, patrimoniul forestier al României s-a redus în perioada capitalistă, numai între 1829 şi 1922, cu aproape 3 milioane ha, la care s-au adăugat cele 1,3 milioane ha defrişate ca efect al aplicării legilor de reformă agrară.
   Această realitate tristă a făcut să apară, până la naţionalizarea pădurilor (1948), semnale de alarmă diverse referitoare la situaţia precară a acestora:
„Suntem o ţară săracă în păduri şi legenda că suntem bogaţi a durat cât nu ne-am dat seama de importanţa lor şi de originea prea îndepărtată” (Popovici, 1920).
„Iluzia forestieră a imenselor suprafeţe de păduri din ţara românească trebuie scoasă din vocabularul zilnic al generaţiei noastre” (Drăcea, 1938).
   La această reducere interbelică a fondului forestier al României s-au adăugat încă 140 mii ha păduri în perioada 1948-1989 (Giurgiu, 1995/2) şi cel puţin 100 mii ha păduri între 1990 şi 2003 (Machedon, 2003, în Giurgiu, 2004).
   O astfel de reducere succesivă a făcut ca, în prezent, fondul forestier naţional să mai ocupe numai cca 6,390 milioane ha, din care 6,232 milioane ha păduri (MAPDR, 2006), deci 27,7 % din fondul funciar al ţării.
   Suprafaţa de pădure pe locuitor s-a redus în România de la 0,38 ha în 1929 (Sabău, 1931) la 0,36 ha în 1962 (Petrescu, 1963) şi respectiv la 0,27 ha (în prezent), situându-se mult sub media mondială (0,6 ha) şi fiind apropiată de cea europeană (0,28 ha).
   Pe regiuni geografice, fondul nostru forestier este neuniform repartizat. Astfel, 67 % din acesta se găseşte în regiunea montană, 25 % la dealuri şi coline şi doar 8 % la câmpie şi în lunci (Costea, 1989).
Procentul de împădurire este de asemenea foarte variabil, oscilând de la 5-6 la câmpie la 27 în regiunea de dealuri şi coline, respectiv 79 la munte.
Înainte de marile transformări antropice, pădurile României constau din cvercete (stejărete, gorunete, cerete şi gârniţete), în pondere de 47 %, făgete 18 %, amestecuri de fag şi răşinoase 8 %, molidişuri 8 %, alte formaţii forestiere 19 %. După defrişarea pădurilor de stejari ca efect al Păcii de la Adrianopole, compoziţia pădurilor noastre a ajuns la fag 40 %, cvercinee 21 %, răşinoase 22 % şi alte foioase 17 % în anul 1922 (Giurgiu, 2004). Ulterior, compoziţia a evoluat astfel încât, în prezent, foioasele ocupă cca. 70 % (fag 32 %, cvercinee 18 %, alte foioase tari şi moi 20 %) iar răşinoasele cca. 30 % (molid 22,7 %, brad 4,8 % pini 1,8 % etc.):
Volumul la ha al pădurilor româneşti a crescut de la 209 m3 în 1962 (Milescu, 1964) la 218 m3 în 2005 (MAPDR, 2006).
   Creşterea curentă anuală a pădurilor noastre a evoluat de la 2,6 m3/ha în 1929 (Sburlan şi Ionesco, 1932) la 3,6 m3/ha în 1962 (Petrescu, 1963), ajungând la 5,6 m3/ha în prezent (MAPDR, 2006). 

   Obiectul silviculturii este pădurea, aceasta stând în centrul preocupărilor întregului sector forestier (Negulescu, în Negulescu şi Ciumac, 1959).
   Scopul silviculturii este punerea în valoare a diverselor produse şi servicii (influenţe binefăcătoare) ale pădurii, conform diferitelor interese, prezente şi viitoare, ale societăţii.
   În urmă cu 8.000-10.000 de ani, înainte de apariţia agriculturii, se estimează că pădurile globului ocupau aproximativ 40 % din suprafaţa uscatului (cca. 6 miliarde ha) (Ghazoul şi Evans, 2004).
   În prezent, fondul forestier mondial ocupă doar aproximativ 4 miliarde ha (27 % din suprafaţa Terrei), de cca. 3 ori mai mult decât suprafaţa terenurilor cultivate. Acest fapt face ca pădurile să fie formaţia vegetală care acoperă cea mai mare suprafaţă terestră.
   Pe glob, speciile de foioase sunt dominante, ocupând 67 % din suprafaţă şi găsindu-se predominant în emisfera sudică (Milescu, 2002).
   În ansamblu, două grupe mari de păduri îşi împart domeniul forestier mondial:
• păduri tropicale (52 %) şi subtropicale (9 %);
• păduri boreale (26 %) şi temperate (13 %).
Pădurile globului sunt concentrate mai ales în America de Sud şi Europa (inclusiv Federaţia Rusă), zone unde proporţia lor din suprafaţa uscatului depăşeşte consistent valoarea caracteristică globului. Oricum, cinci ţări importante (Federaţia Rusă – 809 milioane ha, Brazilia – 478 milioane ha, Canada – 310 milioane ha, S.U.A. – 303 milioane ha şi China – 197 milioane ha) au o suprafaţă însumată a pădurilor de peste 50 % din totalul mondial (FAO, 2007).
Suprafaţa de pădure pe locuitor la nivelul globului s-a redus continuu, pe fondul creşterii demografice galopante din ultimul secol, de la 1,6 ha în 1954 (Filipovici şi Lăzărescu, 1956), la 0,8 ha în 1990 (Davis şi Roberts, 1991), ajungând în prezent la doar 0,6 ha.
   În Europa (fără Federaţia Rusă), pădurile au ocupat înaintea apariţiei omului 70-80 % din uscatul continentului (Kuusela, 1994). Suprafaţa acestora a început să se reducă din perioada neolitică (cu cca 5.000 de ani în urmă), mai ales în scopul extinderii suprafeţelor cultivate agricol (Devèze, 1965; Bradshaw, 2005). După FAO (2007), în ultimele decenii, suprafaţa fondului forestier european (fără Federaţia Rusă) a crescut de la 180,37 milioane ha (1990) la 192,50 milioane ha (2005) şi se speră la o creştere în continuare cu încă cca. 4 milioane ha până în 2050 (Nabuurs, 2001, în Weber, 2005).
   Pădurile europene, care ocupă actualmente doar 27 % din suprafaţa continentului, sunt dominate de speciile de răşinoase (63 %, din care pinii 30 %, molidul 24 % etc.), care se întâlnesc mai ales în nordul Europei (90 % în Peninsula Scandinavică). Foioasele ocupă doar 37 % (cvercinee 15 %, fag 10 % etc.) din pădurile Europei şi sunt cantonate mai ales în centrul şi sudul continentului (Dincă, 1983; Kuusela, 1994).
Pe timpul dacilor, pădurile României ocupau între 70 şi 80 % din suprafaţa terestră a ţării în hotarele ei actuale (Florescu, 1971; Giurescu, 1976; Giurgiu, 1978). Din păcate, pădurile originare ale ţării şi-au redus permanent suprafaţa datorită a cel puţin „trei valuri de secătuire” (Sabău, 1946):
   1. Ocupaţia romană: cucerirea Daciei de către romani a fost „începutul marilor defrişări în scopuri economice şi militare” (Giurgiu, 2004). Astfel, Ovidius (43 î.Chr.-17 d.Chr.), poetul roman exilat la Tomis, descria Dobrogea lipsită de păduri: „Nici pomi nu cresc pe-aice, nici viţa cea de vie/Stejari la munte, sălcii pe maluri nu-nverzesc” (Ovidius, 2006).
   2. Ocupaţia turcească: „...din vestiţii codri, astăzi dispăruţi în parte, ţara noastră era silită să dea turcilor cu preţuri comode pentru aceştia sau gratis lemne pentru cetăţile dunărene, lemne pentru casele din Constantinopol, lemne pentru poduri, lemne pentru corăbii” (Nicolae Iorga – Prefaţa la „Documentele Hurmuzaki”, vol. X – în Dincă, 1983).
   3. Capitalismul: acesta a afectat pădurile pe scară largă, prin:
   1. Pacea de la Adrianopole din 1829, prin care s-a liberalizat comerţul extern şi s-a încurajat exportul de cereale. În acest mod s-a ajuns la defrişarea multor păduri de câmpie şi coline şi la transformarea lor în ogoare. De aceea, pacea din 1829 se afirmă că a condus la „cel mai groaznic atac asupra pădurilor de stejari” (din România – n.n.) (Giurgiu, 2004).
   2. Legile de reformă agrară, adoptate după primul război mondial (1921), au condus la reducerea patrimoniului forestier al ţării cu cca. 1,3 milioane ha, prin transformarea pădurilor în păşuni comunale (Sburlan et al., 1942; Sabău, 1946).
   3. Obişnuinţa pavării cu lemn a străzilor (în Bucureşti, Iaşi) şi a şoselelor între mari localităţi. Astfel, după Raichevici (1822, în Pop, 1943), „În lipsă de pietre, şoseaua de la Bucureşti la Iaşi a fost pavată cu bârne de stejar, care trebuiau înlocuite din 5 în 5 ani. Pentru o singură pardosire a acelei şosele de 400 km trebuiau cam 1/2 milion m3 lemn de stejar”.
   4. Exportul de lemn de stejari pentru doage (Sabău, 1946).
   5. Exportul de lemn de răşinoase de rezonanţă pentru piane (în vestul Europei) şi de cherestea pentru construcţii (mai ales în Egipt, Turcia, Siria, Palestina, Irak, Grecia) (Pop, 1943).
   6. Fabricarea de potasă din lemn, desfăcută apoi mai ales în Polonia (Sabău, 1946).
   Din aceste motive, patrimoniul forestier al României s-a redus în perioada capitalistă, numai între 1829 şi 1922, cu aproape 3 milioane ha, la care s-au adăugat cele 1,3 milioane ha defrişate ca efect al aplicării legilor de reformă agrară.
   Această realitate tristă a făcut să apară, până la naţionalizarea pădurilor (1948), semnale de alarmă diverse referitoare la situaţia precară a acestora:
„Suntem o ţară săracă în păduri şi legenda că suntem bogaţi a durat cât nu ne-am dat seama de importanţa lor şi de originea prea îndepărtată” (Popovici, 1920).
„Iluzia forestieră a imenselor suprafeţe de păduri din ţara românească trebuie scoasă din vocabularul zilnic al generaţiei noastre” (Drăcea, 1938).
La această reducere interbelică a fondului forestier al României s-au adăugat încă 140 mii ha păduri în perioada 1948-1989 (Giurgiu, 1995/2) şi cel puţin 100 mii ha păduri între 1990 şi 2003 (Machedon, 2003, în Giurgiu, 2004).
     O astfel de reducere succesivă a făcut ca, în prezent, fondul forestier naţional să mai ocupe numai cca 6,390 milioane ha, din care 6,232 milioane ha păduri (MAPDR, 2006), deci 27,7 % din fondul funciar al ţării.
   Suprafaţa de pădure pe locuitor s-a redus în România de la 0,38 ha în 1929 (Sabău, 1931) la 0,36 ha în 1962 (Petrescu, 1963) şi respectiv la 0,27 ha (în prezent), situându-se mult sub media mondială (0,6 ha) şi fiind apropiată de cea europeană (0,28 ha).
   Pe regiuni geografice, fondul nostru forestier este neuniform repartizat. Astfel, 67 % din acesta se găseşte în regiunea montană, 25 % la dealuri şi coline şi doar 8 % la câmpie şi în lunci (Costea, 1989).
   Procentul de împădurire este de asemenea foarte variabil, oscilând de la 5-6 la câmpie la 27 în regiunea de dealuri şi coline, respectiv 79 la munte.
   Înainte de marile transformări antropice, pădurile României constau din cvercete (stejărete, gorunete, cerete şi gârniţete), în pondere de 47 %, făgete 18 %, amestecuri de fag şi răşinoase 8 %, molidişuri 8 %, alte formaţii forestiere 19 %. După defrişarea pădurilor de stejari ca efect al Păcii de la Adrianopole, compoziţia pădurilor noastre a ajuns la fag 40 %, cvercinee 21 %, răşinoase 22 % şi alte foioase 17 % în anul 1922 (Giurgiu, 2004). Ulterior, compoziţia a evoluat astfel încât, în prezent, foioasele ocupă cca. 70 % (fag 32 %, cvercinee 18 %, alte foioase tari şi moi 20 %) iar răşinoasele cca. 30 % (molid 22,7 %, brad 4,8 % pini 1,8 % etc.):
   Volumul la ha al pădurilor româneşti a crescut de la 209 m3 în 1962 (Milescu, 1964) la 218 m3 în 2005 (MAPDR, 2006).
Creşterea curentă anuală a pădurilor noastre a evoluat de la 2,6 m3/ha în 1929 (Sburlan şi Ionesco, 1932) la 3,6 m3/ha în 1962 (Petrescu, 1963), ajungând la 5,6 m3/ha în prezent (MAPDR, 2006).

                                                                                                                    Autor: Ing . Vasile Urs