Povestea branzei de buruduf de...vaca!

 

Povestea brânzei de burduf…de vacă


 


 

Titlul meu, poate părea un nonsens! Până la urmă, toate poveştile par a fi venit din lumea satului, de lângă o gură de sobă. Că aceste povesti le spunem şi la oraş este, poate, pentru faptul că ele au valoarea ce poate fi dată ca exemplu de urmat celor ce merită să li se arate o cale. Povestea de azi o spun pentru cei cu putere de decizie aflaţi în miezul reconstrucţiei economiei pe care o poate susţine o ţară ca România cu un rural încă semnificativ. Aşadar, povestea mea cu substrat cumplit de real, zice aşa! A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi fost nici nu s-ar fi povestit, a fost şi mai este încă, o ţară frumoasă cu munţi şi câmpii, cu văi şi dealuri, cu păduri şi grădini….de-ţi taie respiraţia când le priveşti. Şi este locuită încă de oamenii care au înfrumuseţat-o cum s-au priceput şi care s-au numit ţărani. Ţară, ţărână, ţăran, sunt cuvinte cu origine comună şi semnificativă, chiar dacă unora nu le convine şi le pute apropierea lor. Unii dintre ţărani, spre binele nostru, n-au plecat peste mări şi ţări, în Spania, în Italia cum se obişnuieşte în secolul acesta, pe aici pe la noi; continuă, chiar,unii ţărani, ziceam, să creadă că se poate trăi în satele noastre ca pe atunci când au fost scrise primele poveşti cu strămoşii lor. Şi, la fel ca şi aceştia, par a avea preocupări ce vin atât de departe încât începutul lor se pierde în negura vremurilor, şi în arhivele niciodată consultate de cei care fac politicile agricole ale românilor de drept! Să vă povestesc, deci, despre nişte crescători de vite de pe un munte, astăzi l-am ales pe cel cu numele de Blana, din Bucegi, care se încăpăţânează să ducă mai departe o activitate ce pare că nu mai are căutare, cea de producători de brânză cu adevărat tradiţională, produs pe care nu-l găseşti în frigiderele consumatorilor de astfel de produse pentru că nu este învelită în ştaiful modern pe care economia de piaţă îl recomandă. Doi, mai mereu, trei în perioadele mai fericite, şi patru cu „managerul” lor cu tot, ciobani cu grija faţă de conceptul ăsta aflat pe cale de dispariţie şi cu sprijinul istoriei, baci atunci când sunt avansaţi la acest grad de practică, pe merit şi fără pile că pila este la ei, oamenii pe care i-am cunoscut, într-o zi de vară, cresc, pe 25 de hectare, până mai deunăzi când o „tanti”, avocat de meserie din zonă le-a ciupit 5 hectare dintre acestea cu sprijinul „dezinteresat” al edilului din zonă, circa 35 de vaci frumoase ale sătenilor din partea asta de ţară. Până aici, nimic neobişnuit! Pe mai toţi munţii României se întâmplă asta de s-a auzit şi în Europa, astfel cum s-ar fi pus la cale, cu bani europeni, subvenţionarea unei asemenea îndeletniciri?! Se plăteşte supravieţuirea, dacă ţăranul alege să supravieţuiască în acest fel. Pentru că,să faci brânză numai pentru consumul propriu, se cheamă supravieţuire. Cu un minimum de atenţie din partea statului s-ar putea pune de o economie serioasă, cu profit şi renume european şi nu de învârteli ale edililor locali aflaţi în situaţia de a avea asemenea condiţii reale cu munţi şi vite la mila cerului şi la dispoziţia lor, dispoziţie legiferată de legi strâmbe cât se le poţi fenta! Zonele defavorizate ale României, în lipsa coordonării în interesul poporului român, par şi chiar sunt fieful şmecherilor cu pământuri ce primesc subvenţii fără să aibă nici-o vacă în dotare. Fac bani din subînchirieri, închirieri la cei care, spuneam mai înainte, se încăpăţânează să mulgă vacile, pe orice vreme, sub cerul liber , pentru că nu au adăposturi serioase pentru animalele lor şi nu vor avea niciodată din „nevânzarea, necomercializarea” corespunzătoare a brânzeturilor, dealtfel extraordinare, pe care reuşesc să le producă crescătorii aici şi cu care statul român ar trebui să se mândrească. Controlul unei asemenea activităţi se impune nu numai prin declaraţii sforăitoare ci prin declanşarea unui ajutor real pentru cei care se mai pricep să facă brânză bună dar care ajunge să burduşească pungilor şi „burdufurile câineşti”ale celor ce şmecheresc o asemenea minune dumnezeiască şi care duc în derizoriu numele şi renumele unei îndeletniciri istorice ca cea a crescătorului de animale din ţara noastră. Pe cuvântul meu de jurnalist încercat că, baciul-manager Sorin Chiţu, calificat de voie, de nevoie şi de frica de a nu munci degeaba, ajutorul lui de baci Costică Bota cu care am stat de vorbă la vreme de făcut brânză şi urdă în stil tradiţional, pot fi surse serioase de politici agricole pe care statul român şi onor Ministerul agriculturii să le generalizeze prin munţii României. Am câştiga nu numai dreptul la supravieţuire ci şi la nemurire! Ce, nu merităm?!


 

Ţăranii sunt sarea pământului

Păvăza lui în faţa vântului.

Să ştiţi: Grâul, mai înalt, a crescut

Datorită lor, cei răstigniţi pe lut.


 

Lumea asta cu sapele lor au zidit.

Când ţăranii-n brazdă au pornit,

Plâng buruienile a neputinţă.

- Prăşitul e nădejdea de sămânţă.


 

Lovesc cu putere–n buruiană,

Drum liber pâinii îi croiesc

Să aibă toţi de mâncare la iarnă,

Când lângă foc se odihnesc.


 

                                                 Autor : Vasilica Ghiţă Ene