Seceta din anul 2011 va afecta puternic productiile anului 2012

             Memoria colectivă (poate şi sub influenţa unei celebre poezii a lui Nicolae Labiş, ce se studia la şcoală), a perpetuat ideea potrivit căreia cea mai gravă secetă din istoria ţării ar fi avut loc imediat după cel de-al Doilea Război Mondial, în anii 1946-1947. În realitate, ea s-a manifestat într-o perioadă mult mai apropiată de zilele noastre. Dacă, în mod tradiţional, se susţinea că apariţia stării de secetă într-o zonă sau alta a României era episodică, nu sistematică, fiind un "dat" al locurilor, adică o manifestare permanentă cu toate consecinţele ei, bune sau rele, astăzi se pare că lucrurile sunt pe cale a se schimba.

 
           În contextul global warming, alături de alte fenomene meteorologice extreme, secetele devin mai frecvente, persistă o perioadă mai mare de timp şi au efecte mai importante. Asemenea realităţi evidente reclamă din partea tuturor o abordare a fenomenului şi o reacţie adecvată la manifestările lui. Cuvântul prioritar a devenit, în acest sens, adaptarea. Pentru aceasta, este nevoie de un efort major de cercetare ştiinţifică în vederea evaluării dimensiunilor fenomenului, a posibilelor manifestări şi a măsurilor ce se impun adoptate. Cu contribuţia specialiştilor din cadrul catedrei "Schimbări climatice" a Universităţii Ecologice din Bucureşti, publicăm mai jos câteva consideraţii asupra secetei în România, utile mai ales acum, când ne aflăm în pragul producerii unui nou fenomen de acest gen.
 
           Lupta împotriva deşertificării, degradării terenurilor şi a secetei rămâne o cauză uitată a comunităţii internaţionale, deşi o Convenţie adoptată în 1994, la Paris, obligă statele părţi la măsuri de prevenire şi gestionare raţională a unor asemenea fenomene şi a efectelor lor. Recenta întâlnire (20 septembrie) la nivel înalt, în cadrul actualei sesiuni a Adunării Generale a ONU de la New York, pe o asemenea tematică, a scos în evidenţă date alarmante: deşertificarea afectează astăzi 1,5 miliarde de persoane la nivel planetar; terenurile aride sau semi-aride ocupă o suprafaţă de 60 de milioane de km2, dintre care 10 milioane deşert şi alte 10 milioane sunt terenuri deja foarte degradate. Totodată, 52% din terenurile agricole prezintă semne mai mult sau mai puţin severe de deşertificare; 50 de milioane de persoane ar putea fi constrânse să migreze în următorul deceniu din cauza sărăcirii terenurilor lor, iar 80% din conflictele care au avut loc în 2007 s-au produs în zone aride. Unde se află România în acest tablou general sumbru al secetei planetare? Parte, în urma ratificării, prin legea nr. 111/1998, la Convenţia ONU pentru combaterea deşertificării în ţările afectate grav de secetă şi/sau deşertificare, ţara noastră se numără printre statele europene cele mai ameninţate de acest fenomen global, cu peste 7 milioane de hectare expuse aridizării.
            Seceta în curs nu reprezintă decât un episod din noile dimensiuni ale manifestărilor sale în ultimii ani, sub impulsul schimbărilor climatice şi pasivităţii reacţiei umane.
Seceta la români: când, cum, unde!
            Potrivit specialiştilor, seceta se caracterizează prin absenţa precipitaţiilor în cel puţin 14 zile consecutiv pentru perioada rece a anului (octombrie-martie) şi cel puţin 10 zile consecutiv pentru perioada caldă (aprilie-septembrie), sau, dacă s-au produs precipitaţii, ele să nu fi depăşit 0,1 l/m2/24 h. Ea poate avea durate de timp variate, fără a se putea stabili un algoritm cert al acestora: de la câteva zile, la câteva luni, un an sau chiar ani la rând.
           Toate studiile climatologice afirmă că, în timp ce anii excesiv de ploioşi se asociază în cel mult trei ani la rând, cei secetoşi o fac, cel mai des, în câte 5-6, dar şi în 6-8 ani (1944-1951) sau 8-12 ani (1921-1932, în zona Călăraşi sau 1982-1994, în cea mai mare parte a ţării).
           Din punct de vedere al efectelor, cele mai dăunătoare sunt secetele de primăvară cu durată mare (cum a fost cea din 1968 în sud-estul României), care urmează unor ierni sărace în ninsori şi cu rezerve mici de apă în sol la desprimăvărare. Consecinţele lor nu se şterg nici dacă plouă abundent în lunile următoare.
Secetele meteorologice care intervin vara compromit recoltele în funcţie de faza de vegetaţie în care le-au surprins; dacă este vorba de etapa rădăcinilor secundare, va urma o slabă înrădăcinare, dacă se afla în faza de înflorire, atunci vor provoca sterilitatea spicului (la paioase) şi scăderea recoltei.
          Cele care se produc în a doua jumătate a verii şi se prelungesc şi în septembrie şi octombrie (precum cea de faţă) afectează culturile de toamnă în fazele de germinare-încolţire, făcându-le să intre în iarnă insuficient dezvoltate şi cu o rezistenţă redusă. Dacă iernile ce urmează sunt grele, producţia la hectar va fi diminuată substanţial în anul următor. Datele statistice arată că, de obicei, anii secetoşi sunt precedaţi de ani cu precipitaţii excedentare şi că secetele cele mai severe s-au înregistrat nu în primul, ci în al doilea sau al treilea an de la debutul unei perioade de ani secetoşi. De asemenea, în marea majoritate a secetelor anuale importante din România (prin marile pagube provocate agriculturii), deficitul de precipitaţii a început în toamna anului precedent, a continuat în perioada rece, dar şi în primăvara şi vara anului următor (de exemplu, în intervalul 1945-1953).
         Referitor la lunile în care se produc, secetele preferă, cel mai adesea, lunile septembrie, martie şi aprilie, şi cel mai rar luna iunie. Deficitul de umezeală în sol şi suferinţa plantelor din această cauză sunt, însă, maxime în lunile de vară, când sporeşte gradul de evapo-transpiraţie al plantelor, care se adaugă lipsei ploilor.
În fine, pe zone, seceta afectează cu precădere marile regiuni agricole ale ţării: Câmpia Română, Dobrogea, Moldova şi Câmpia de Vest, fără însă ca celelate să fie scutite de o asemenea ameninţare.
Seceta din vara anului 2000 - cea mai severă din România
        Într-o lucrare de referinţă, "Ani ploioşi şi secetoşi", publicată în anul 1964, celebrul meteorolog Nicolae Topor concluziona că, începând cu a doua jumătate a veacului al XIX-lea şi până în anul 1960, grupările de ani deosebit de ploioşi nu au depăşit decât rarissim 3 ani consecutiv, în timp ce grupările de ani secetoşi cuprindeau 5-6 ani la rând. Evaluările recente, referitoare la intervalul 1961-2007, subliniază ca interval de referinţă 1982-1994 (de 12 ani!) în care seceta pronunţată a fost prezentă în anii 1982, 1983, 1985, 1986, 1990, 1992 şi 1994, în ceilalţi ani ai perioadei înregistrându-se o pluviozitate cvasinormală. La scurt timp după acest mare interval secetos (respectiv la numai 5 ani!), apare episodul 2000-2007, relevant în context european, în cadrul căruia anii 2000 şi 2003 au cunoscut secete severe în România. Şi 2007 a fost remarcabil în această privinţă, numai că ploile căzute în august (lună improprie ploilor mari!) au fost excedentare, anulând statistic toată lupsa lor din cursul primăverii şi a unei părţi a verii acelui an. În acest context general, vara anului 2000 a fost cea mai secetoasă; în ordine descrescătoare a intensităţii lor, urmează verile anilor 2003, 1990, 1952 şi abia pe locul 5 vara anului 1946. Aşadar, spre deosebire de ceea ce se crede , seceta anilor 1946-1947 a marcat profund mentalitatea publică, mai ales prin consecinţele sale de ordin economic şi social (foametea, exodul populaţiei din Moldova spre alte regiuni etc.), dar care au fost amplificate şi de nivelul de dezvoltare al ţării şi impactul major al celui de-al doilea război mondial.
                         Ce tip de secetă va urma?
           Din perspectiva celor arătate mai sus, să remarcăm, mai întâi, că nu a fost depistat până acum un algoritm mai riguros al alternanţei multiseculare a ciclurilor de ani ploioşi şi secetoşi în România. Totuşi, după 1960, se observă o creştere notabilă a frecvenţei anilor secetoşi şi a severităţii fenomenului, situaţie care nu poate fi străină de efectele încălzirii globale. Acest fapt devine din ce în ce mai evident, marcând şi seceta în curs de afirmare. Primele 5 luni ale anului 2011 s-au caracterizat printr-un deficit major al precipitaţiilor în Europa de Vest (cu de la 20% la 60% sub medie), concomitent cu temperaturi mai ridicate cu circa 3oC faţă de mediile multianuale. În Franţa, de pildă, s-au făcut comparaţii cu marea secetă din 1976, iar în Elveţia, evaluările s-au raporta la situaţiile din anii 1884 şi 1921. În ţara noastră, seceta instalată în luna august practic în toată ţara s-a asociat cu o lună septembrie deosebit de caldă, cu o temperatură medie cu 3,2oC peste media multianuală. Continuarea sa o perioadă mai îndelungată şi eventual o iarnă seacă şi mai caldă ar avea efecte catastrofale asupra producţiilor agricole ale anului 2012. Şi aceasta în condiţiile în care, până la 1 septembrie, 2011 se arătase anul cel mai favorabil din punct de vedere agrometeorologic, în sensul că a plouat când şi cât a trebuit şi a fost cald şi uscat când a fost necesar, iar drept consecinţă, toate recoltele (cu excepţia rapiţei) au fost mai mult decât satisfăcătoare.
 
Sursa: http:// www.dcnews.ro/2011/10/seceta-la-romani-afla-care-a-fost-cel-mai-uscat-an-cum-se-produce-de%C8%99ertificarea-ce-ne-a%C8%99teapta/
 
 
07.12.2011                                                                                                Autor: Ing. Valentin V Albu