Sturionicultura Cresterea Sturionilor

Originea si raspandirea speciei ( Polyodon spathula )

Încrengatura: Vertebrata
Subîncrengatura: Gnathostomata    
Supraclasa: Pisces                                                      
Clasa: Osteichtyes (Goodrich, 1909)
Subclasa: Actinopterygii (Cope, 1871)
Supraordinul: Chondrostei
Ordinul: Acipenseriformes (Berg, 1940)                     
Familia: Polyondontidae (Bonaparte, 1838)                        
Gen: Polyodon (Lacepede, 1792)                                   
Specia: Polyodon spathula (Walbaum, 1972)  
                        
Mai exista un reprezentant al familiei Polyondotidae, Genul Psephurus (Grentbert, 1873), specia Psephurus gladius (Martens, 1862) care are acelasi regim de hranire dar care traieste în Asia, în bazinul hidrografic al râului Yang-tze. Aceste specii au origine comuna dar au evoluat diferit.      
Înca de cum a fost adus în România speciei Polyodon spathula i s-au dat diferite denumiri ”populare”: Nisetrul cu spathula, Lopatar, pestele cu bot de rata;
 
Raspândire: Polyodon spathula este o specie endemica din America de nord din bazinul hidrografic al fluviului Mississippi si al râului Misouri, din zona Marilor Lacuri si pâna în Florida .

Polyodon spathula este o specie considerata ca primitiva, caracterizata prin schelet cartilaginos si valvula spirala specifica sturionilor, precum si de un rostrum specific speciei.
Talia este mare, are un rostru ce reprezinta aproximativ 30 % din lungimea corpului de forma unei vâsle. Rolul rostrului nu este cunoscut înca pe deplin, dupa unii autori acesta ar servii la detectarea concentratiilor mari de hrana  datorita numarului mare de receptori si electro-receptori gasite pe el, dupa altii acesta ar servii la dislocarea detritusului în vederea hranirii cu acesta. Totusi s-a demonstrat ca rostrumul nu este esential gasindu-se exemplare care aveau rostrul portionat sau lipsind în totalitate si care totusi aveau aceiasi greutate cu ceilalti. Pielea este neteda , culoarea este variata, de la grii pâna la negru pe flancuri si alb cenusiu dorsal. Nu prezinta scuturi osoase specifice sturionilor, nici solzi, cu exceptia unor formatiuni  mici  prezente de-a lungul liniei laterale, la baza dorsalei sau a pectoralelor.
    Ochii sunt pozitionati la baza rostrumului, corpul este alungit, înalt si gros în partea anterioara. Scheletul este cartilaginos dar prezinta si niste piese osoase la nivelul craniului. Gura, pozitionata ventral, este mare, are un aparat branhial foarte dezvoltat, specific pestilor filtratori, având, fata de Aristichthys nobilis (cu care       Polyodon spathula este în concurenta la hrana), o suprafata de filtrare de doua ori mai mare. Înotatoarea caudala este heterocerca, iar cea dorsala este situata în jumatatea posterioara a corpului. Prezinta o serie de muguri gustativi în cavitatea buco-faringiana si pe arcurile branhiale cu rol în selectarea organismelor.
      Vezica înotatoare este unicamerala, tubul digestiv prezinta  valvula spirala si este specializat în utilizarea zooplanctonului. Hrana este reprezentata de organisme planctonice prin filtrare adica: zooplancton, larve de insecte, insecte acvatice. Consumul de detritus se datoreza în principal suspensiilor din râuri, deci este pasiv. Practic pestele înoata cu gura larg deschisa, relizând o filtrare pasiva sau, în zonele cu aglomerare de zooplacton, pestele se torsioneaza, executa schimbari de directie ceea ce duce la formarea de mici turbioane care antreneza zooplanctonul în gura, relizând filtrarea activa.
Faptul ca este o specie de talie mare rezulta din dimensiunile pe care acesta le atinge, astfel: la 1 an  are 50-70 cm si poate ajunge la 1 kg, la 2 ani are 90-100 cm si 2-3 kg, la 10-15 ani 180-220 cm si 60-80 kg. Este o specie longeviva fiind pescuite si exemplare de 30 de ani. Maturitatea sexuala o ating la 7-8 ani masculii si 10-13 ani femelele.
Din punct de vedere economic în SUA specia Polyodon spathula intereseaza atat pentru pescuitul industrial cât si sportiv.

 

  Date privind sistemele de reproducere a speciei


    Reproducerea naturală
    Polyodon spathula se reproduce natural numai în arealul său. În scopul reproducerii acesta efectuează, specific sturionilor, migraţie din locul unde trăieşte în cea mai mare parte a timpului, adică Fluviul Mississippi, în cursul superior al acestuia şi în afluenţii lui.
Nu sunt date cu privire la reproducerea naturală a speciei în locurile unde s-a încercat aclimatizarea ei (Rusia, Moldova, România), deci se consideră că nu se reproduce natural în aceste locuri.
    Maturitatea sexuală a speciei este atinsă diferit la mascul faţă de femele. Femelele sunt mature sexual la vârsta de 7-8 ani în timp ce masculii la 10-13 ani. S-a remarcat faptul că 6% dintre masculii din Fluviul Mississippi sunt maturi sexual între 4-9, ani în timp ce în Râul Missouri masculii sunt maturi sexual la vârsta de 8-10 ani.
Femelele se reproduc odată la 3 ani. Timpul necesar unei femele pentru maturarea ovocitelor este  mai mare de un an (Graham, 1986 citat de M. Costache, 2004).
    Prolificitatea unei femele este de aproximativ 100.000 de icre cu diametrul de 2,2-3,0 mm nehidratate. Icrele aderă la substrat, lucru esenţial în reproducerea speciei.
    Polyodon spathula se reproduce primăvara la temperatura apei de 11-140 C, el migrând spre locurile de reproducere uneori chiar şi sute de kilometri.
    Pentru depunerea pontei substratul trebuie să fie alcătuit din pietriş, apa să aibă adâncimea de 2-10 m, cu o viteză mare de curgere.
    Pentru a se putea realiza reproducerea există o serie de factori declanşatori care dacă nu sunt corelaţi duce la resorbţia icrelor :
    - lumina;
    - temperatura apei (trebuie să fie de peste 110 C);
    - curent puternic al apei;
    - creşterea bruscă a nivelului apei şi a turbidităţii;
Neândeplinirea uneia din aceste condiţii duce la nedepunerea pontei, icrele fiind resorbite. Ponta se depune în grupuri constituite dintr-o femelă şi 2-3 masculi. Icrele aderă la substrat, adezivitatea lor fiind esenţială pentru reproducere.
După fecundare, la 7-10 zile, larvele eclozează. Acestea prezintă sac vitelin din care se hrănesc şi datorită căruia sunt luate de curentul apei şi duse în aval în zone cu apă mai adâncă, curent mai slab, unde sunt condiţii favorabile dezvoltării zooplanctonului.
    Resorbţia sacului vitelin se realizează după 4-5 zile, după aceasta larvele trec la hrănirea exogenă consumând cladocere, copepode, larve de insecte, ş.a.
    Ritmul de creştere este rapid, rostrul se dezvoltă după 10-14 zile, după 30 de zile puii depăşesc 10 cm în lungime şi seamănă cu părinţii. De la 30 de zile, datorită dezvoltării aparatului filtrator, puii trec la hrănirea exogenă.